Istanbul, 25 mai 2005: 0-3 la pauză, șase minute de nebunie și noaptea în care Liverpool a refuzat să piardă

E pauza finalei Ligii Campionilor, pe 25 mai 2005, pe Stadionul Olimpic Atatürk din Istanbul. Pe tabelă scrie AC Milan 3, Liverpool 0. În vestiarul englezilor se schimbă oameni și planuri, în timp ce din tribună, de unde ar fi trebuit să vină doar tăcere, mii de suporteri cântă „You’ll Never Walk Alone”, ca și cum meciul abia ar începe. „La pauză credeam că vom fi învinșii”, avea să recunoască Steven Gerrard, potrivit site-ului oficial al clubului. Nu știa că mai erau 45 de minute de fotbal, o prelungire și o serie de penalty-uri până la final.

Favoriții și outsiderii

Finala Ligii Campionilor din 2005 avea pe hârtie un favorit clar. Milanul lui Carlo Ancelotti câștigase trofeul cu doar doi ani înainte, la Manchester, și venea cu o echipă plină de nume mari: Paolo Maldini și Alessandro Nesta în apărare, Andrea Pirlo, Gennaro Gattuso, Clarence Seedorf și Kaká la mijloc, Andriy Shevchenko și Hernán Crespo în atac. Pe drum, rossonerii terminaseră pe primul loc o grupă cu Barcelona, apoi trecuseră de Manchester United, de Inter și de PSV Eindhoven.

Liverpool era altceva. Rafael Benítez se afla în primul său sezon pe Anfield, iar echipa intrase în competiție din preliminarii, după un loc patru în campionat. Trecuse greu de grupe, pe locul doi după Monaco. În ultima etapă avea nevoie de o victorie la două goluri diferență cu Olympiacos, iar cu zece minute înainte de final rezultatul nu-i ajungea. Gerrard a rezolvat situația cu un șut puternic în ultimele minute: 3-1, exact cât trebuia. În eliminatorii au urmat Bayer Leverkusen, Juventus și Chelsea. Semifinala cu londonezii lui José Mourinho a fost decisă de un singur gol: după 0-0 la Londra, Luis García a înscris pe Anfield, iar Chelsea a susținut, și atunci, și ani la rând după aceea, că mingea nu trecuse linia porții. În Anglia, golul a rămas cunoscut drept „golul fantomă”.

Era prima finală europeană a clubului din 1985, de la seara tragică de pe Heysel. Puțini credeau că o echipă cu Djimi Traoré, Milan Baroš și Harry Kewell în primul unsprezece poate învinge Milanul. Arbitrul finalei a fost spaniolul Manuel Mejuto González.

Cincizeci și ceva de secunde

Meciul a început cel mai rău cu putință pentru englezi. După mai puțin de un minut, Pirlo a centrat o lovitură liberă, iar Maldini, căpitanul Milanului, a reluat din voleu în poarta lui Jerzy Dudek: 1-0. Liverpool a încercat să răspundă, dar ghinionul s-a adunat repede. După 23 de minute, Kewell s-a accidentat și a fost înlocuit de cehul Vladimír Šmicer.

Apoi a venit momentul în care finala a părut închisă. În ultimele minute ale primei reprize, atacantul argentinian Crespo a marcat de două ori, iar Kaká și Shevchenko au părut de neoprit. Sursele diferă cu un minut asupra momentului exact al golurilor, dar nu și asupra efectului: 3-0 la pauză. Pentru aproape toată lumea de pe stadion, finala se terminase.

Șase minute care au schimbat tot

Benítez a schimbat la pauză și oameni, și așezare. Dietmar Hamann a intrat în locul lui Steve Finnan, iar Liverpool a trecut la trei fundași, ca să aibă un om în plus la mijlocul terenului. „Când primești al treilea gol, trebuie neapărat să schimbi ceva, și asta era foarte clar”, își amintea antrenorul spaniol, într-un interviu pentru The Athletic preluat de Goal. Mesajul pentru jucători a fost simplu: „încredere – să încercăm să marcăm devreme, să revenim în joc”. Era o finală, a explicat el, și nu avea de gând să joace doar pentru a limita dezastrul. Ce a urmat a intrat în manualele de istorie ale fotbalului.

În minutul 54, John Arne Riise a centrat din stânga, iar Gerrard a înscris cu capul, cu o lovitură în arc peste Dida. Două minute mai târziu, în minutul 56, Šmicer a șutat de la distanță, jos, și mingea a trecut de Dida. 3-2.

În minutul 60, Gerrard a pătruns în careu și a fost faultat de Gattuso. Penalty. Xabi Alonso a executat, Dida a apărat, dar mingea a revenit în fața spaniolului, care a trimis-o în plasă din a doua încercare. 3-3. În doar șase minute, Liverpool ștersese un avantaj de trei goluri al uneia dintre cele mai bune echipe ale Europei.

Dubla paradă

După egalare, meciul s-a liniștit. Ambele echipe păreau speriate de ce se întâmplase. Milanul și-a revenit treptat, iar jucătorii lui Liverpool, epuizați, au rezistat cum au putut. Ancelotti l-a trimis pe teren pe Jon Dahl Tomasson în locul lui Crespo, pe Serginho în locul lui Seedorf și, în prelungiri, pe Rui Costa în locul lui Gattuso. Benítez l-a introdus pe Djibril Cissé în locul lui Baroš.

Cea mai mare ocazie a serii a venit în minutul 117. Shevchenko a reluat de aproape, Dudek a respins, mingea a ajuns din nou la ucrainean, care a tras din câțiva metri. Portarul polonez a ajuns, cumva, și a doua oară, și a deviat peste poartă. Shevchenko a rămas cu mâinile pe cap. Peste trei minute, finala avea să fie decisă la loviturile de departajare.

Picioarele lui Dudek

Înainte de penalty-uri, Jamie Carragher s-a dus la portarul său cu un sfat care ținea de istoria clubului. În 1984, la Roma, Bruce Grobbelaar își clătinase picioarele pe linia porții ca să-i deruteze pe executanții romaniști, iar Liverpool câștigase Cupa Campionilor. „Carra a venit la mine și mi-a spus: amintește-ți de Grobbelaar, deranjează-i tot timpul, fă-o pur și simplu. Și am încercat să fac asta”, a povestit Dudek, potrivit Sky Sports.

Milanul a executat primul. Serginho a tras peste poartă. Hamann a marcat pentru Liverpool. Pirlo a fost apărat de Dudek. Cissé a înscris. Tomasson a redus diferența, iar Riise a ratat. Kaká a marcat, Šmicer a marcat. Scorul era 3-2 pentru Liverpool, iar Shevchenko trebuia să înscrie ca să țină Milanul în viață.

Ucraineanul a tras, iar Dudek a apărat. Liverpool câștiga a cincea Cupă a Campionilor din istorie.

Ce a urmat după Istanbul

Pentru Šmicer, seara a avut un gust aparte. Potrivit propriei mărturii, Benítez îi spusese încă din februarie că nu îi va prelungi contractul, iar finala de la Istanbul a fost ultimul său meci pentru Liverpool. Ultima lui lovitură pentru club a fost un penalty transformat într-o finală de Ligă a Campionilor.

Victoria a creat și o problemă birocratică. Liverpool terminase campionatul pe locul cinci, iar federația engleză nu voia să-i dea locul de Ligă al rivalei Everton, clasată a patra. UEFA a decis în iunie 2005 să-i permită deținătoarei trofeului să-l apere, dar pornind din primul tur preliminar.

Milanul și-a luat revanșa doi ani mai târziu. Pe 23 mai 2007, la Atena, cele două echipe s-au reîntâlnit în finală, iar italienii au câștigat cu 2-1, cu două goluri ale lui Filippo Inzaghi. Dirk Kuyt a redus diferența spre final, prea târziu. Pentru Ancelotti și Maldini a fost o revanșă dulce, dar nici măcar Atena nu a reușit să șteargă Istanbulul din memoria nimănui.

Legătura cu Steaua

Pentru suporterii români, doi dintre oamenii acelei finale aveau o istorie veche cu fotbalul nostru. Pe 24 mai 1989, pe Camp Nou, Paolo Maldini, fundaș stânga, și Carlo Ancelotti, mijlocaș, au fost pe teren în finala Cupei Campionilor câștigată de Milanul lui Arrigo Sacchi cu 4-0 în fața Stelei, cu câte două goluri marcate de Ruud Gullit și Marco van Basten. Șaisprezece ani mai târziu, unul era căpitan, celălalt antrenor, iar de data aceasta ei au fost cei care au trăit o noapte de coșmar.

De ce n-a murit niciodată

Au trecut 21 de ani de la Istanbul. Liverpool a mai câștigat Liga Campionilor în 2019, iar Milanul a mai câștigat-o în 2007, dar finala din 2005 rămâne etalonul după care sunt măsurate toate revenirile din fotbal. De fiecare dată când o echipă e condusă cu trei goluri la pauză, cineva își amintește de vestiarul tăcut de la Atatürk, de cântecul care venea din tribună și de cele șase minute în care o finală dată deja câștigată s-a întors complet.

Poate că secretul acestei nopți ține de faptul că nimic din ea nu a fost logic. Cea mai bună echipă a Europei a jucat, timp de 45 de minute, aproape perfect. Și a pierdut.

Surse: RSSSF (Liga Campionilor 2004/05), Liverpool FC, RTBF, UEFA, Goal (Benítez), Sky Sports (Dudek și Grobbelaar), RTÉ, 90min (semifinala cu Chelsea), This Is Anfield (Šmicer), Eurosport, Eurosport (Atena 2007), RSSSF (finala din 1989), StatsBomb (Milan – Steaua 1989), Wikipedia.