Maracanã, 16 iulie 1950: după-amiaza în care Uruguay a amuțit Brazilia

E duminică, 16 iulie 1950, puțin după ora trei după-amiaza, la Rio de Janeiro. Pe un stadion inaugurat doar cu o lună înainte, într-o mare de beton cum lumea nu mai văzuse, se înghesuie o mulțime pe care nimeni nu a reușit vreodată s-o numere exact. Brazilia are nevoie de un egal ca să devină, pentru prima dată, campioana lumii. Ziarele sunt pregătite, discursurile sunt scrise. Peste o oră și jumătate, pe Maracanã se va lăsa o liniște pe care o țară întreagă o va purta cu ea zeci de ani.

Un Mondial fără finală

Cupa Mondială din 1950 a fost prima după război și singura din istorie fără o finală propriu-zisă. După faza grupelor, patru echipe au intrat într-o grupă finală, fiecare cu fiecare: Brazilia, Uruguay, Spania și Suedia. Titlul mergea la echipa cu cele mai multe puncte.

Brazilia a trecut prin grupa finală ca un tăvălug. A învins Suedia cu 7-1 și Spania cu 6-1. Uruguay a avut un drum mult mai chinuit: 2-2 cu Spania, după ce fusese condusă, și 3-2 cu Suedia, cu golul victoriei venit abia spre final. Înaintea ultimei etape, Brazilia avea patru puncte, iar Uruguay trei. Un egal ajungea gazdelor. Uruguayenii trebuiau să câștige.

Pe hârtie, ultimul meci al turneului devenise astfel o finală adevărată. În capul brazilienilor, era doar o formalitate.

Campioni înainte de fluierul de start

Euforia din Rio a intrat în legendă. Potrivit mai multor relatări, ziarul O Mundo a scos în dimineața meciului o ediție care prezenta Brazilia drept campioană. În tot orașul, sărbătoarea părea doar o chestiune de ore.

Uruguay nu era însă o echipă oarecare. Câștigase prima Cupă Mondială, în 1930, acasă, la Montevideo. Avea câțiva dintre cei mai buni jucători ai continentului, majoritatea de la Peñarol: Juan Alberto Schiaffino, un inter de mare finețe, extrema dreaptă Alcides Ghiggia, rapidă și greu de oprit, și căpitanul Obdulio Varela, mijlocașul care conducea echipa din centrul terenului. Antrenorul era Juan López. Brazilia lui Flávio Costa îi avea pe Ademir, Zizinho și Jair, un atac care marcase cu nemiluita în tot turneul.

Câți oameni au fost pe Maracanã?

Nici astăzi nu există un răspuns sigur. Cifra oficială a spectatorilor plătitori este de 173.850. Dar toată lumea e de acord că pe stadion au fost mult mai mulți. Se vorbește frecvent de 199.854 de oameni, iar agenția AP scria, la moartea lui Ghiggia, despre „aproximativ 200.000” de spectatori. Alte estimări merg și mai sus. Cert este că meciul a rămas, în cărțile de istorie, ca unul dintre cele mai mari publicuri adunate vreodată la un meci de fotbal.

O primă repriză la o singură poartă

Arbitrul englez George Reader a dat startul, iar Brazilia a început exact cum se aștepta toată lumea. Ademir, Zizinho și Jair au atacat valuri-valuri. Portarul uruguayan Roque Máspoli a avut de lucru încă din primele minute, a scos mingi grele, iar apărarea lui a ținut. Varela îl marca de aproape pe Ademir și ținea echipa adunată. La pauză era 0-0, un rezultat care, de fapt, o făcea deja campioană pe Brazilia.

Golul lui Friaça și minutele lui Varela

La două minute după pauză, Maracanã a explodat. Friaça a scăpat pe partea dreaptă și a marcat: 1-0, în minutul 47. Gazdelor le ajungea un egal, iar acum aveau și un gol avans.

Ce a urmat a devenit una dintre cele mai povestite scene din istoria fotbalului. Obdulio Varela a luat mingea din plasă și a început să protesteze, cerând ofsaid. A discutat îndelung cu arbitrii. Nu a schimbat nimic pe tabelă, dar a câștigat ceva mai prețios: timp. Tribunele s-au mai liniștit, iar uruguayenii și-au revenit din șoc. Abia apoi căpitanul a dus mingea la centru.

Ghiggia avea să recunoască mult mai târziu cât de mult a contat acel moment. „Obdulio a fost un căpitan și un tactician magnific”, spunea el, potrivit MercoPress. „Când eram copleșiți de Brazilia și conduși cu un gol, a oprit jocul și totul s-a schimbat.”

Treisprezece minute care au schimbat totul

Uruguay a început să iasă din apărare, iar Ghiggia a devenit o problemă tot mai mare pentru fundașul stâng Bigode. În minutul 66, extrema a scăpat pe dreapta și a centrat, iar Schiaffino a înscris: 1-1. Brazilia era încă, în acel moment, campioana lumii. Dar atmosfera de pe stadion se schimbase. Tribunele, care cântaseră toată după-amiaza, au devenit nervoase.

În minutul 79, Ghiggia a pornit din nou pe partea dreaptă. Moacir Barbosa, portarul Braziliei, a citit faza ca pe cea de la primul gol și s-a așteptat la o nouă centrare, spre Schiaffino sau spre Óscar Míguez. Ghiggia a șutat însă direct, pe colțul scurt, prin spațiul rămas între portar și bară. 2-1 pentru Uruguay.

Au mai rămas unsprezece minute, dar scorul nu s-a mai schimbat. Când Reader a fluierat finalul, Uruguay devenea campioana lumii pentru a doua oară. Pe stadion se lăsase o tăcere pe care Ghiggia avea s-o descrie toată viața într-o singură frază: „Doar trei oameni au reușit să-l facă să tacă pe Maracanã: Papa, Frank Sinatra și cu mine”, potrivit AP.

„Maracanazo”

Brazilienii i-au spus „Maracanaço”, uruguayenii „Maracanazo”. Pentru o țară care se pregătise de sărbătoare, înfrângerea a fost o traumă națională. A doua zi, ziarul O Povo din Fortaleza titra despre „dezolare în toată țara”. Brazilia a căutat vinovați, iar presa i-a găsit repede: fundașul Bigode, prin zona căruia veniseră ambele goluri, și, mai ales, portarul Barbosa.

Chiar și echipamentul a fost condamnat. Brazilia jucase în tricouri albe cu guler albastru, considerate după 1950 „nepatriotice”. Un ziar a organizat un concurs pentru un nou echipament, care să folosească toate culorile drapelului. L-a câștigat un tânăr ilustrator de ziar, Aldyr Garcia Schlee, cu tricoul galben cu margini verzi, șort albastru și jambiere albe. Brazilia l-a purtat prima dată în martie 1954, într-un 1-0 cu Chile. Patru ani mai târziu, în Suedia, a câștigat primul ei titlu mondial.

Barbosa, omul care a plătit pentru toți

Dintre toți jucătorii Braziliei, Moacir Barbosa a purtat cel mai greu povara acelei zile. Era unul dintre cei mai buni portari ai țării, dar pentru o mare parte a publicului a rămas, zeci de ani, doar omul care a primit golul lui Ghiggia. Barbosa compara adesea situația lui cu legea braziliană: pedeapsa maximă pentru o crimă este de 30 de ani, spunea el, iar el plătise mai mult de atât pentru ceva ce nu făcuse.

Barbosa a murit în aprilie 2000. În ultimii ani, memoria lui a început să fie privită altfel. Muzeul Fotbalului din São Paulo i-a dedicat, la centenarul nașterii, o expoziție care a încercat să-i redea cariera dincolo de acea după-amiază și care a discutat deschis și rolul rasismului în felul în care a fost transformat într-un țap ispășitor.

Ultimul supraviețuitor

Alcides Ghiggia a jucat doar 12 meciuri pentru Uruguay și a marcat patru goluri, toate la Mondialul din 1950. A plecat apoi în Italia, la AS Roma și AC Milan, și a jucat chiar și pentru naționala Italiei, datorită originilor familiei.

În 2009, Brazilia l-a invitat pe Maracanã să-și lase urma tălpilor pe aleea celebrităților stadionului, alături de nume precum Pelé, Eusébio și Franz Beckenbauer. A fost ultimul dintre cei 22 de jucători ai acelei zile care a rămas în viață. A murit pe 16 iulie 2015, la 88 de ani, exact la 65 de ani după golul care l-a făcut nemuritor.

Umbra lungă a unei după-amiezi

Brazilia a câștigat de atunci de mai multe ori Cupa Mondială, prima dată în 1958, iar tricoul galben, născut din înfrângerea din 1950, a devenit unul dintre cele mai cunoscute echipamente din sport. Dar a doua Cupă Mondială organizată acasă, în 2014, s-a încheiat tot fără titlu, iar finala de pe Maracanã s-a jucat fără ea, între Germania și Argentina.

Stadionul a fost reconstruit de mai multe ori și primește astăzi mai puțin de jumătate din mulțimea din 1950. Cuvântul „Maracanazo” a rămas însă în vocabularul fotbalului, ca nume pentru surpriza imposibilă: ziua în care favoritul absolut pierde acasă, în fața propriului public. De fiecare dată când o echipă mică merge să joace într-un stadion care o așteaptă să piardă, cineva își amintește de Varela, de mingea ținută sub braț și de cele câteva minute în care a lăsat Maracanã să tacă.

Surse: DFB Datencenter (fișa meciului), RSSSF (Cupa Mondială 1950), The Irish Times, AP, prin Sports Illustrated (Ghiggia), Sports Illustrated (2014), MercoPress, BBC (tricoul galben), The Guardian (Aldyr Garcia Schlee), O Povo (arhiva din 1950), Goal Brasil (publicul Maracanã), Trivela (Barbosa), Museu do Futebol (Barbosa, 100 de ani), Wikipedia.